„Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.” (Eclesiastul 3:1)

     Cuvântul lui Dumnezeu nu ignoră realitățile dureroase ale vieții și nici nu le minimalizează. În mod inevitabil, noi și cei dragi ai noștri vom experimenta pierderi și neajunsuri în viață: boală, îmbătrânire, moarte, divorț, dizabilitate, pierderea independenței, șomaj, răsturnări financiare etc. Cultura zilelor noastre ne pregătește pentru a câștiga, dar nu și pentru a pierde; pentru a fi veseli, dar nu și pentru a jeli (vezi Eclesiastul 3:4). Pierderile majore ne aruncă pe tărâmuri necunoscute. Așa că, noi trebuie să înțelegem dinamica pierderii suferite, ca să putem trece de ea și să ne reluăm viața. Pierderea care schimbă viața începe cu doliul – frustrarea și agonia că cineva socotit indispensabil ne-a fost luat, lăsându-ne cu sentimentul că am fost jefuiți. Apoi vine devastarea – cu emoții arzătoare de durere copleșitoare, care sunt deseori însoțite de mânie, supărare, confuzie și neajutorare. Apoi trecem la etapa jelirii – și începem să ne exprimăm durerea și pierderea. Aceasta este etapa muncii grele, a lacrimilor, amintirilor și spasmelor sfâșietoare ale plânsului care ne scutură din adâncul sufletului. Simțim vinovăție și remușcare pentru ce am spus și am făcut, sau pentru ce nu am spus sau nu am făcut. Iar necazul nostru le dă celorlalți ocazia de a reacționa, oferindu-ne susținerea și mângâierea de care avem nevoie ca să înceapă vindecarea. Acesta este protocolul lui Dumnezeu pentru vindecarea inimilor noastre frânte. La vârsta de 120 de ani, Moise, conducătorul preaiubit al iudeilor, a murit – lăsând în urma lui un popor îndurerat (vezi Deuteronomul 34). Și Dumnezeu i-a lăsat să-și jelească pierderea și să se mângâie unii pe alții, timp de 30 de zile, înainte de a-și relua treburile vieții. Așadar, ia-ți timpul necesar pentru a-ți plânge pierderea, căci Domnul Isus a zis (Matei 5:4): „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” Apoi însă – ridică-te și mergi mai departe!